Și parinții merg la școală!

Programul Operațional Capital Uman (POCU) 2014-2020

Axa prioritară 6 – Educație și competențe

Prioritatea de investiții 10 (i): ”Reducerea și prevenirea abandonului școlar timpuriu și promovarea accesului egal la învățământul preșcolar, primar și secundar de calitate, inclusiv la parcursuri de învățare formale, non formale și informale pentru reintegrarea în educație și formare”

Obiective specifice OS 6.2, OS 6., OS 6.4, OS 6.6.

Numărul de identificare al proiectului – POCU/74/6/18/105934

Numele Beneficiarului/Lider parteneriat: Centrul Județean de Asistență si Resurse Educaționale Tulcea

Titlul proiectului: MASURI INTEGRATE IN UNITATI SCOLARE DEFAVORIZATE DIN TERITORIUL I.T.I. DELTA DUNĂRII PENTRU SERVICII SI PROGRAME EDUCATIONALE DE CALITATE PENTRU PREVENIREA SI INTERVENTIA, INCLUSIV PRIN MĂSURI DE COMPENSARE, IN UNITĂȚI ȘCOLARE DEFAVORIZATE

„ Și parinții merg la școală!”

program de educație parentală non-formală

Modulul – Functiile parintilor si nevoile copiilor

Pentru început, amintiţi-vă de o situaţie când aţi procedat greşit faţă de un copil. În 5 min., notaţi pe foaie cum s-a întâmplat, ce aţi simţit şi de ce aţi procedat în modul respectiv.

Apoi, formaţi grupuri a câte 2 persoane şi discutaţi situaţiile (15 min).

Cum vă simţiţi? A fost uşor să vă amintiţi situaţia? Ce v-a determinat să procedaţi astfel? Ce gânduri aţi avut, ce aţi simţit atunci? Ce aţi dori să schimbaţi?

În cazul în care sunt doritori să-şi prezinte experienţa, rezervaţi-le timp.

Rugaţi participanţii să identifice factorii ce determină comportamentul impropriu al părinţilor în relaţia cu copiii şi notaţii pe foaie flipchart în următoarele categorii: sociali, psihologici, fizici.

Pe final, în caz de necesitate, oferiţi informaţii suplimentare (funcţiile părinţilor, factorii ce determină comportamentul impropriu al părinţilor, condiţiile de relaţionare eficientă cu copiii). (Fişa resursă B)

Părinţii trebuie să-şi înţeleagă copiii, pentru a le răspunde necesităţilor lor. De multe ori, aceştia sunt tentaţi să le atribuie copiilor fie calităţi pe care nu le au, dar pe care şi le-ar dori să le deţină, fie defecte inexistente, un produs al propriilor temeri si frustrări. Aşteptările părinţilor trebuie să fie cât mai apropiate realităţii şi posibilităţilor copiilor.

De asemenea, există părinţi ce neagă existenţa unor probleme pentru copil şi acest lucru afectează dezvoltarea ulterioară a copilului

2. Abilitatea de a accepta ideea responsabilităţii satisfacerii necesităţilor copilului şi nu invers

Părinţii trebuie sa fie cei ce satisfac necesităţile de dezvoltare, afective şi educaţionale ale copilului. Pe când, unii părinţi aşteptă copiii să le vină în întâmpinare prin înţelegere, linişte, ajutor, lucruri pe care le cer cu vehemenţă copiilor. Aceşti copii trec printr-un proces de dezvoltare forţat şi sunt rare cazurile când părinţii sunt mândri de realizările lor, fără a-şi da seama că, de fapt abuzează de copil.

3. Abilitatea de a colabora cu copiii

Aşteptările faţă de copil trebuie să fie conforme capacităţilor lui, în funcţie de vârstă şi gradul de dezvoltare. Aşteptările prea mari pot provoca dezamăgire, iar cele prea mici, lipsă de stimul. De foarte multe ori, suntem tentaţi să cerem copiilor lucruri improprii vârstei şi dezvoltării lor doar din dorinţa de a ne satisface orgoliul şi aşteptările. Aşteptările prea mari pot împinge copilul la sentimentul de eşec, de inutilitate sau incapacitate, simţindu-se respins. Aşteptările prea mici, tind să îngreuneze dezvoltarea şi chiar maturizarea copiilor.

4. Abilitatea de a interacţiona cu copilul

Este esenţial ca părinţii să se implice în relaţionarea continuă cu copiii săi. În caz de neglijenţă, dezvoltarea copilului este grav afectată, iar relaţia părinte-copil va avea din start de suferit. Dar şi implicarea excesivă, exagerată poate duce la tulburări de comportament, la un ataşament precoce ce împiedică copilul să se dezvolte ulterior, fiind incapabil să ia decizii sau să ducă un mod de viaţă independent când părinţii nu sunt în preajmă.

5. Abilitatea de empatie în relaţia cu copiii

Empatia este capacitatea de a te pune în locul altcuiva, de a-i simţi trăirile şi a-i înţelege stările şi modul de gândire. Aceasta abilitate este esenţială, de care depinde capacitatea de a răspunde necesităţilor copiilor. Neliniştea faţă de ce se întâmplă cu copiii este semnul existenţei empatiei.

6. Abilitatea de a pune în prim plan necesităţile copiilor

În prim plan sunt necesităţile de hrană, joacă, socializare şi afecţiune ale copilului, înaintea celor personale de linişte, curăţenie etc. Chiar dacă micuţul e gălăgios, dezordonat, răsfăţat, astfel el socializează, se manifestă sau se joacă şi la un anumit moment, aceste manifestări trebuie puse în faţa durerilor de cap pe care le provoacă.

I. Factorii sociali

– şomajul, nivelul redus de trai. Familiile în care unul sau ambii părinţi nu au un statut profesional, prezintă un risc crescut de abuz datorită stresului asociat sărăciei: probleme de comunicare în cuplu, mod defectuos de administrare a bugetului, nivel scăzut de şcolarizare/educaţie;

– apartenenţa familiei la un grup minoritar, dezavantajat din punct de vedere social, presupune insecuritate, frustrare şi stres, ceea ce conduce la izolarea socială a familiei şi apariţia unor comportamente abuzive.

Factorii sociali pot provoca schimbări în structura familiei: divorţ, măritiş repetat, concubinaj etc.

Problemele în aceste familii ţin de:

– dificultăţi financiare, ce pot duce la transfer de rol către copil, în sensul că acesta poate fi obligat să obţină venituri prin diferite activităţi (exploatare economică, sexuală etc.);

– modificarea stilului de relaţionare a mamelor singure cu copilul. Mama atribuindu-i treptat acestuia rol de partener, ce forţează copilul să se maturizeze înainte de vreme;

– comportamentul hiperautoritar, frecvent abuziv al părinţilor vitregi, iar faţă de copiii proprii, o atitudine contrară, hiperprotectoare, ce conduce la rivalitatea între fraţi.

II. Factorii psihologici:

– părinţi rigizi, lipsiţi de căldură şi empatie;

– părinţii imaturi afectiv, ce determină incapacitatea exercitării rolului de părinte;

– preluarea de părinţi a modelului abuziv din familiile în care au crescut (Sursa: Concepte fundamentale ale asistenţei sociale, M. Bulgaru).

Factori de risc pentru părinţi şi îngrijitori:

– Un istoric de control scăzut al impulsurilor, violenţă, violenţă domestică sau de abuz al copiilor;

– Un istoric de abuz de substanţă, implicit problemele de alcool;

– Aşteptări exagerate de la un copil şi lipsa cunoştinţelor generale legate de dezvoltarea normală a copilului;

– Un nivel crescut de stres, ce nu este reprimat pe căi sănătoase. Sursele comune de stres sunt specifice părinţilor singuri sau adolescenţi sau faptului de a avea copii mici de vârstă apropiată;

– Lipsa ajutorului şi izolarea. Părinţii care duc lipsă de susţinere financiară, emoţională sau de alte tipuri sunt pasibili să îşi abuzeze sau neglijeze copiii. Un părinte sau îngrijitor fără acces la serviciile sociale comunitare se pot confrunta cu o serie de dificultăţi;

– La rândul lor, au fost abuzaţi în trecut. Îngrijitorii abuzaţi au o stimă de sine scăzută, sunt depresivi sau au alte probleme mintale şi sunt capabili de a reacţiona cu violentă în condiţii de stres.

Factorii comportamentului impropriu al părinţilor faţă de copii

În literatura de specialitate sunt 2 categorii de factori:

I. Factorii sociali

Factorii sociali pot provoca schimbări în structura familiei: divorţ, măritiş repetat, concubinaj etc.

Problemele în aceste familii ţin de:

– modificarea stilului de relaţionare a mamelor singure cu copilul. Mama atribuindu-i treptat acestuia rol de partener, ce forţează copilul să se maturizeze înainte de vreme;

– comportamentul hiperautoritar, frecvent abuziv al părinţilor vitregi, iar faţă de copiii proprii, o atitudine contrară, hiperprotectoare, ce conduce la rivalitatea între fraţi.

II. Factorii psihologici:

– părinţi rigizi, lipsiţi de căldură şi empatie;

– părinţii imaturi afectiv, ce determină incapacitatea exercitării rolului de părinte;

– preluarea de părinţi a modelului abuziv din familiile în care au crescut (Sursa: Concepte fundamentale ale asistenţei sociale, M. Bulgaru).

Factori de risc pentru părinţi şi îngrijitori:

– Un istoric de control scăzut al impulsurilor, violenţă, violenţă domestică sau de abuz al copiilor;

– Un istoric de abuz de substanţă, implicit problemele de alcool;

– Aşteptări exagerate de la un copil şi lipsa cunoştinţelor generale legate de dezvoltarea normală a copilului;

Modul II – Necesitatile copilului

Scopul:

Conştientizarea de către participanţi a importanţei identificării şi satisfacerii nevoilor copilului pentru o dezvoltare armonioasa şi o viaţă sănătoasă şi împlinită.

Obiective:

– participanţii să fie capabili să identifice nevoile copilului;

– participanţii să fie capabili să facă legătură între nevoile copilului şi comportamentul acestuia.

1. Activitate. Brainstorming(20 min.)

Întrebaţi grupul: Care sunt nevoile unei plante? De ce are nevoie un animal? De ce are nevoie un copil?

Răspunsurile participanţilor se scriu pe foaie flipchart. Faceţi o generalizare şi analiză a celor expuse de participanţi, apoi prezentaţi materialul teoretic corespunzător. (Fişa resursă A, B)

2. Activitate. Ajută-mă să reuşesc (60 min.)

Participanţii formează grupuri a câte 3 persoane. Facilitatorul explică participanţilor că fiecare din ei va avea un rol: unul va fi legat la ochi cu o eşarfă, altul va avea ca sarcină să-l ghideze pe primul, prin indicii verbale, al treilea va trebui să creeze obstacole în drumul primilor doi, cu ajutorul unor obiecte din încăpere (scaune, pixuri, garafe cu apă etc.). O condiţie importantă a jocului e ca în timpul mersului prin cameră, cel legat la ochi să nu atingă nici unul din obstacolele întâlnite. Participanţii îşi repartizează rolurile în cadrul echipei, după care încep jocul. Jocul finalizează când se face turul complet al încăperii.

Analiza activităţii:

– Cum v-aţi simţit? (vorbesc pe rând participanţii în rolul persoanei legate la ochi cu eşarfa, în rolul de îndrumător şi cei ce au creat obstacole);

– Care dintre cele 3 personaje e copilul?;

– Ce reprezintă, în plan simbolic, legarea la ochi a copilului?;

– Ce reprezintă, în plan simbolic obstacolele?;

– Ce rol are această orientare, făcută de adulţii implicaţi în viaţa şi educaţia copilului?;

– Ce necesităţi ale copilului au fost respectate în acest exerciţiu?;

– Numiţi consecinţele nesatisfacerii nevoilor de suport, sprijin, ghidare.

3. Discuţie. Legătura dintre necesitate şi comportament(40 min.)

Discutaţi cazul: Alina, o fetiţă de cinci ani, hoinăreşte prin zona unde părinţii ei şi musafirii lor au nevoie de o atmosferă liniștită pentru discuţia despre muncă. Ea porneşte televizorul, sau stă în faţa musafirilor sau cere câte ceva de la mamă. Părinţii îi reamintesc că sunt ocupaţi dar peste puţine minute, repetă aceleaşi comportamente. Alina e foarte persistentă, iar tatăl ei e foarte furios. Dacă nu ar fi fost musafiri în vizită, probabil ar fi bătut-o.

– Care e scopul/motivul comportamentului Alinei?;

– Cum te-ai simţi dacă tu ai fi părintele ei?;

– Cum ai reacţiona?.

Căutaţi idei despre cauza comportamentelor nepotrivite ale copiilor.

Exemple: având părinţi ce aşteaptă prea mult de la ei; nevoia de a capta atenţia sau de a proteja sentimentele şi proprietatea lor; încercarea de a se comporta ca adulţii; se îmbolnăvesc sau urmează să se îmbolnăvească; se simt supăraţi, speriaţi sau frustraţi; sunt sub mult stres sau tensiune; au o percepţie confuză despre ce este corect; au vizitatori neaşteptaţi; au acasă relaţii slabe de familie; se simt înfometaţi sau somnoroşi etc. (Fişa resursă C)

Necesităţile copilului

Nevoie (Dex) – ceea ce se cere, ce este de absolută trebuinţă, necesitate.

Prin nevoi umane mai înţelegem un ansamblu de cerinţe materiale, economice, sociale, spirituale, de mediu ecologic ale vieţii şi activităţii oamenilor.

Orice fiinţă umană are anumite nevoi. Nevoile pot fi clasificate în diferite modalităţi, având la bază diverse criterii (natura nevoii, subiectul purtător, ordinea priorităţii).

Ierarhia trebuinţelor/nevoilor după A. Maslow

În ierarhia trebuinţelor umane, Maslow situează nevoile cele mai primitive la baza unei piramide. Deşi toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice au fost aşezate la baza piramidei trebuinţelor. Cu cât o nevoie urcă spre vârful piramidei, cu atât este mai slabă şi specifică individului respectiv. Se observă astfel că nevoile primare sunt comune atât tuturor oamenilor cât şi animalelor. Ele includ necesitățile fiziologice (cum ar fi cele biologice ca hrana, apa, aerul, igiena), somnul, sexul şi o temperatură relativ constantă a corpului.

Odată ce individul îşi satisface acest nivel de necesităţi, se poate concentra pe nevoile de siguranţă. Acestea au de a face cu stabilitatea şi consistenţa într-o lume relativ haotică. Ele ţin mai mult de integritatea fizică, cum ar fi securitatea casei şi a familiei. În unele cazuri, nevoia de siguranţă motivează unii indivizi să devină religioşi, religia oferindu-le confortul unei promisiuni de siguranţă printr-un loc paradisiac. Nevoile de siguranţă sunt cruciale pentru copii.

Urmează apoi nevoia de iubire şi apartenență. La acest nivel se includ nevoia de prietenie, familie, apartenenţă la un grup, sau de implicare într-o relaţie intimă non-sexuală.

La nivelul patru sunt nevoile de stimă. Acestea cuprind atât recunoaşterea venită din partea altor indivizi (ce rezultă în sentimente de putere, prestigiu, acceptare, etc.), cât şi din respectul de sine, ce creează sentimentul de încredere, adecvare, competenţă. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezultă în descurajare şi pe termen lung în complexe de inferioritate. O nevoie pronunţată de acest fel (de exemplu, nevoia pentru admiraţie), are la bază nesatisfacerea unor nevoi ce stau în vârful piramidei, cele de auto-actualizare estetică.

Nevoile de auto-actualizare vin din plăcerea instinctivă a omului de a fructifica la maximum capacităţile proprii, pentru a deveni din ce în ce mai bun. În eseul The Farther Reaches of Human Nature, Maslow scrie că oamenii care au atins starea de auto-actualizare intră adesea într-o stare de transcendenţă, în care devin conştienţi nu doar de potenţialul lor personal, ci şi de întreg potenţialul speciei umane. Deşi aceşti indivizi trăiesc adesea o bucurie extatică, simt totodată şi o tristeţe cosmică.

Pe primele patru nivele ale piramidei sunt nevoile aşa-zise „deficienţe”: o persoană nu simte nimic special dacă acestea sunt satisfăcute, dar simte un disconfort când nu sunt satisfăcute. Dincolo de aceste nevoi, următoarele mai sunt numite de „creştere”, nu dispar când sunt satisfăcute, în schimb, motivează individul în continuare.

În 1970, Maslow a publicat o revizie a piramidei din 1954, situând în vârful acesteia nevoile cognitive (de a cunoaşte, de a înţelege şi de a explora) şi pe cele estetice (pentru frumuseţe, ordine, simetrie). Cu toate acestea, nu toate versiunile piramidei sale includ ultimele 2 nivele. Maslow a teoretizat că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi neurotice (non-productive, ce perpetuează un stil de viaţă nesănătos). De exemplu, copiii ale căror nevoi de siguranţă nu sunt satisfăcute adecvat pot deveni adulţi care pun deoparte bani sau diferite posesiuni.

Maslow crede că singurul motiv pentru care oamenii nu se mişcă în direcţia auto-actualizării e din cauza obstacolelor puse în calea lor de societate, mai ales printr-o educaţie deficitară ce nu poate schimba o persoană cu o slabă pregătire pentru viaţă, într-o persoană cu o abordare pozitivă. Maslow e de părere că educatorii ar trebui sa fie răspunzători de potenţialul pe care îl are un individ pentru a ajunge la auto-actualizare în felul său.

Secretul e că, daca o nevoie de pe o treapta inferioară nu este satisfăcută, atunci nu se poate trece la satisfacerea unei nevoi de pe o treaptă superioară. Ca de exemplu, nu îi poţi cere unui om sa fie creativ, dacă el nu are satisfăcută nevoia de autorespect. Extrapolând, nu îi poţi cere unui copil să aibă rezultate bune la învăţătură, dacă el nu are condiţiile minime de securitate, de exemplu.

Legătura dintre necesitate şi comportament

Comportamentul copilului e motivat întotdeauna de o nevoie. Sarcina adultului (părinte, îngrijitor, educator, profesor) e să identifice nevoile ce generează comportamentul nedorit al copilului şi să caute modalităţi mai adecvate prin care să realizeze aceste nevoi şi să elimine comportamentele nedorite/inadecvate. Comportamentele neadecvate nu trebuie să schimbe percepţia părintelui faţă de copil, dragostea şi respectul faţă de el.

Comportamentele nedorite sunt cele considerate că apar prea des, în număr prea mare sau la un moment nepotrivit.

Situaţii în care ar trebui să ne îngrijoreze comportamentul copilului:

– Comportamentele ce continuă după o anumită vârstă, când ne aşteptăm de la copil să răspundă într-un alt mod;

– Comportamente ce se repetă prea des şi interferează cu abilitatea copilului de a învăţa sau limitează posibilitatea copilului de a se dezvolta corespunzător;

– Comportamentele ce în alt context sunt adecvate, dar care într-o anumită situaţie pot reprezenta un risc pentru el sau pentru alţii sau pot duce la violarea drepturilor altora.

– Când stabilim dacă un comportament e adecvat sau nu, trebuie să ţinem cont de mai mulţi factori, eliminând situaţiile următoare:

– E vorba despre un comportament specific vârstei respective. (Vezi modulul Particularităţile de vârstă ale copilului);

– A apărut într-un anumit mediu ce facilitează manifestarea comportamentului. Comportamentul survine de multe ori doar într-un anumit context, apariţia lui fiind facilitată de caracteristicile acelui mediu (prezenţa persoanelor semnificative pentru copil) sau modificări ale mediului (schimbarea locului de trai sau părinţii plecaţi, iar îngrijitorii se schimbă frecvent). Putem menţiona câţiva factori externi: stresul familial, conflicte din familie, stilul parental etc.;

– Apare datorită caracteristicilor individuale ale copilului. Fiecare copil e unic în ce priveşte: nivelul de activism, sensibilitatea, exprimarea emoţională, curiozitatea, toleranţa la frustrare şi amânarea recompensei, concentrare etc.;

– Standarde comportamentale ale familiei. E un comportament acceptabil în alte familii, dar nu corespunde cu standardele comportamentale ale familiei din care face parte copilul. (toată lumea îşi lasă papucii la intrare, ora de culcare este 21.00 etc.).

Ștefănescu Eliza, Expert 2 formator Educatie parentală Lider, CJRAE Tulcea