Argument
Copilăria timpurie reprezintă cea mai importantă perioadă din viaţa copilului, întrucât este marcată de momente cruciale pentru succesul său de mai târziu, la şcoală şi în viaţă. Intervenţia adultului asupra copilului în această perioadă este fundamentală. Educaţia timpurie vizează intervalul de timp cuprins între naştere – pentru că din momentul când se naşte copilul începe să se dezvolte şi să înveţe, şi până la 6/7 ani – vârsta intrării la şcoală. Educaţia timpurie se realizează în atât în mediul familial, cât şi în cadrul serviciilor specializate, precum creşa sau grădiniţa. Cercetările din ultimii 30 de ani au evidenţiat corelaţii semnificative între mediu şi dezvoltarea intelectuală, între învăţarea timpurie şi învăţarea care are loc în alte etape ale vieţii. Astfel, copiii crescuţi într-un mediu stimulativ au o dezvoltare intelectuală accelerată în comparaţie cu cei crescuţi într-un mediu restrictiv. De la naştere şi până când cresc, copiii sunt persoane care au o dezvoltare afectivă şi o receptivitate specială faţă de diferitele categorii de stimuli, aspect ce poate fi influenţat de informaţiile care le primeşte copilul din mediu, precum şi de calitatea procesării acestora. Se impune astfel organizarea de către familie , grădiniță, alte instituții în care se află copilul a unor intervenţii cu caracter formativ pentru a valorifica această receptivitate. Educaţia timpurie este o necesitate în contextul social actual, deoarece perioada cuprinsă între naştere şi 6/7 ani este cea în care copiii au o dezvoltare rapidă. Dacă procesul de dezvoltare este neglijat, mai târziu, compensarea acestor pierderi este dificilă şi costisitoare.. Dacă la nivelul educaţiei timpurii sunt depistate şi remediate deficienţele de învăţare şi psihocomportamentale ale copiilor, deci înainte de integrarea copilului în învăţământul primar – beneficiile recunoscute se referă la: performanţele şcolare superioare, diminuarea ratei eşecului şcolar şi a abandonului. Calitatea educaţiei, a îngrijirii şi protecţiei copilului de la naştere până la 6/7 ani depinde de toţi cei care interacţionează cu copiii, zi de zi: părinţi sau educatori, consilier şcolar, logoped – toţi acţionând coerent şi având în atenţie permanentă copilul şi particularităţile lui.
Învăţarea începe de la naştere şi se derulează pe tot parcursul vieţii. Educaţia timpurie se constituie într-o abordare pedagogică ce acoperă intervalul de la naştere la 6/7ani, interval în care au loc transformări profunde şi achiziţii fundamentale în dezvoltarea copilului, fiind necesară corelarea domeniilor sănătăţii, al nutriţiei şi igienei, al protecţiei sociale cu sfera educaţiei, o educaţie bazată pe conceptul de dezvoltare cognitivă şi emoţională a copilului prin care se urmăreşte valorificarea la maximum şi în context optim a potenţialului acestuia. Educaţia timpurie devine astfel prima treaptă de pregătire pentru educaţia formală, pregătind intrarea copilului în sistemul de învăţământ obligatoriu în jurul vârstei de 6/7 ani.
Elementele distinctive ale educaţiei timpurii:
• copilul este unic şi abordarea lui trebuie să fie holistă (comprehensivă sub toate aspectele dezvoltării sale);
• vârstele mici recomandă o abordare integrată a serviciilor de educaţie timpurie (îngrijire, nutriţie, educaţie);
• adultul/ educatorul, la nivelul relaţiei didactice, apare ca un partener matur de joc, care cunoaşte toate detaliile şi regulile care trebuie respectate;
• activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt adevărate ocazii de învăţare situaţională; • părintele este partenerul-cheie în educaţia copilului, iar relaţia familie – grădiniţă – comunitate este hotărâtoare .
Focalizarea pe educaţia timpurie este firească datorită faptului că dezvoltarea copiilor este rapidă în această etapă de vârstă, iar valorificarea potenţialului pe care îl are copilul creează pentru acesta premisele performanţelor lui ulterioare. Cercetările în domeniul educaţiei timpurii preşcolare au evidenţiat corelaţii puternice între frecventarea grădiniţei şi comportamente copiilor ca elevi, respective:
• progresul semnificativ în plan intelectual pentru copii, indiferent de mediul din care provin;
• efectele pozitive asupra viitoarei integrări sociale şi reducerea comportamentelor deviante precum şi a eşecului şcolar;
• descoperirea de către fiecare copil a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;
• dezvoltarea abilităţilor sociale prin interacţiunile generate de mediul de învăţare;
• comportamente centrate pe sarcină;
• dezvoltare socio-emoţională;
• motivaţie şi atitudini pozitive faţă de învăţare.
Valorile promovate de orice curriculum pentru educaţia timpurie sunt:
• Drepturile fundamentale ale copilului (dreptul la viaţă şi sănătate, dreptul la familie, dreptul la educaţie, dreptul de a fi ascultat şi de a se exprima liber etc.);
• Dezvoltarea globală a copilului;
• Incluziunea, ca proces de promovare a diversităţii şi toleranţei;
• Non-discriminarea şi excluderea inechităţii sociale, culturale, economice şi de gen (asigurarea de şanse egale tuturor copiilor, indiferent de gen, etnie, religie printr-o abordare educaţională echilibrată). Principii şi cerinţe în educaţia timpurie
• Abordarea holistă a dezvoltării copilului, care presupune considerarea şi acordarea în permanenţă a unei atenţii egale tuturor domeniilor de dezvoltare: dezvoltarea fizică, sănătatea, dezvoltarea limbajului şi a comunicării, dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea socio-emoţională a acestuia;
• Promovarea şi practicarea unei educaţii centrate pe copil şi pe dezvoltarea globală a acestuia, în contextul interacţiunii cu mediul natural şi social;
• Adecvarea întregului proces educaţional la particularităţile de vârstă şi individuale. Individualitatea fiecărui copil trebuie recunoscută şi, de aceea, fiecare copil trebuie tratat în acord cu nevoile sale. Fiecare copil trebuie să aibă oportunităţi egale de a se juca, de a învăţa şi de a se dezvolta, în funcţie de potenţialul său. Evaluarea copilului de către educatori
Finalităţile educaţiei timpurii
• Dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a personalităţii copilului, în funcţie de ritmul propriu şi de trebuinţele sale, sprijinind formarea autonomă şi creativă a acestuia.
• Dezvoltarea capacităţii de a interacţiona cu alţi copii, cu adulţii şi cu mediul pentru a dobândi cunoştinţe, deprinderi, atitudini si conduite noi; încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor şi experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare.
• Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identităţi, a autonomiei şi dezvoltarea unei imagini de sine pozitive.
• Sprijinirea copilului în achiziţionarea de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi şi atitudini necesare acestuia la intrarea în şcoală şi pe tot parcursul vieţii.
Educaţia centrată pe copil
Centrarea procesului educaţional asupra copilului presupune preocuparea permanentă a educatorilor pentru cunoaşterea copilului ca individualitate şi adaptarea programelor de formare la profilul individual al subiectului supus educaţiei. Fiecare copil reprezintă o provocare pentru educatoare, de a găsi soluţii, de a răspunde nevoilor afective, de cunoaştere, de acţiune şi de afirmare a individualităţii. Centrarea pe copil poate fi considerată o cale de abordare a procesului educaţional ce are ca finalitate valorificarea optimă a acestuia ca subiect al învăţării. Centrarea pe copil este o abordare complexă, ce necesită construirea în timp real a unei experienţe de învăţare pozitive şi semnificative, într-o relaţie democratică. La modul dezirabil, o activitate educaţională este centrată pe copil dacă: se bazează pe cunoaşterea de către educator a caracteristicilor tuturor copiilor din grupă şi a:
• potenţialului real al acestora; valorifică superior acest potenţial;
• vizează dezvoltarea de competenţe şi asimilarea de conţinuturi specifice;
• porneşte de la nevoile şi interesele specifice ale copilului;
• implică activ copilul în planificarea, realizarea şi evaluarea activităţilor;
• reprezintă o experienţă de învăţare pozitivă;
• permite transferul la alte situaţii educaţionale formale sau nonformale.
Strategiile de predare centrate pe copil au ca punct central facilitarea învăţării, a-l ajuta pe copil să se dezvolte, să înregistreze progrese. De aceea, strategiile didactice se aleg şi în funcţie de caracteristicile specifice ale fiecărui copil, de stilul de învăţare, profilul inteligenţelor multiple, dar şi de tipul de învăţare adecvat.
Bune practici în incluziunea preșcolarilor
Grădiniţa ca mediu incluziv, aderă la principiul centrării pe identitatea unică a fiecărui copil. Toţi copiii au dreptul la educaţie. O grădiniţă incluzivă: răspunde nevoilor, drepturile şi responsabilităţilor copiilor şi angajaţilor;
• este prietenoasă, deschisă, adecvat decorată;
• presupune înţelegerea şi acceptarea diferenţelor dintre copii;
• este bazată pe democraţie şi solidaritate umană, pe lucrul în echipă;
• este echitabilă;
• oferă răspunsuri adecvate situaţiilor educaţionale variate;
• manifestă flexibilitate şi adaptare la schimbare;
• învăţă acceptarea şi integrarea tuturor copiilor;
• respectă aptitudinile, interesele, abilităţile, dizabilităţile, caracteristicile fiecăruia.
Obiectivele incluziunii în educaţia preşcolară presupun dezvoltarea şi aplicarea unor strategii educaţionale care să promoveze conştientizarea şi formarea la copii a unor comportamente în direcţia toleranţei şi nondiscriminării, acceptării copiilor cu CES: copii cu dizabilităţi, copii supradotaţi, copii de diferite etnii, copii cu boli cronice, copii cu situaţie socio-economică precară etc. Educaţia incluzivă este corelată cu nevoile speciale ale copiilor cu dizabilităţi variate sau cerinţe educative speciale şi obţinerea progreselor specifice. Incluziunea se discută în termeni de politici educaţionale, dar în acelaşi timp, este o provocare, pentru dezvoltarea copiilor ca „cetăţeni activi“. Dacă nu sunt respectate, exprimate şi încurajate să se dezvolte, diferenţele dintre copii într-un grup cauzează probleme (de exemplu: agresivitate, violenţă, neglijare etc.). În consecinţă, incluziunea solicită atenţie asupra diferenţelor dintre copii, dar şi adaptarea grădiniţei la aceste diferenţe. În procesul de incluziune se pune accent pe necesitatea grădiniţei de a-şi schimba principiile de acţiune şi modalităţile de abordare în funcţie de nevoile copiilor. Valorizarea unui mediu incluziv este utilă pentru toţi copiii, dacă educatorii îmbunătăţesc practicile de organizare a activităţilor şi folosesc diversitatea în clasă ca o resursă şi ca o oportunitate echitabilă de învăţare. Educatorii pot acţiona astfel:
• folosesc resurse educaţionale atractive;
• pregătesc pachete de învăţare adaptate fiecărui copil;
• individualizează învăţarea şi jocul;
• respectă stilurile de învăţare;
• deleagă responsabilităţi;
• utilizează experienţele copiilor;
• propun lucrul în echipe;
• încurajează copiii să-şi exprime opiniile, cu argumente, să fie empatici, să aibă flexibilitate.
Grădiniţa incluzivă este benefică pentru toţi actorii responsabili de educaţie, dar în special pentru copii. De exemplu, copiii învaţă „socializarea“ prin comunicarea şi interacţiunea cu ceilalţi colegi de grupă. Copiii leagă prietenii prin aceste contacte, află despre interesele şi preferinţele pentru anumite activităţi (de exemplu, unii copii desenează, pictează, alţii încep să cânte la un instrument, alţii sunt „povestitori“, altora le place să creeze colaje, să vizioneze desene animate, să inventeze poezii, iar alţii sunt „campioni“ la practicarea unui sport sau le place să observe natura etc.), se cunosc, iar bunele relaţii, starea de bine dintre ei, reprezintă o condiţie facilitatoare pentru învăţare şi dezvoltare.
Bune practici în evaluarea dezvoltării preşcolarului
Evaluarea dezvoltării preşcolarului se realizează în cea mai mare parte a timpului pe care copilul îlpetrece la grădiniţă de către educator. Are drept scop măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor, priceperilorşi deprinderilor dobândite de preşcolari în cadrul actului educaţional pe toate planurile personalităţii lor (intelectual-cognitiv, afectiv-atitudinal, psihomotric, al capacităţilor creative). În acelaşi timp, urmăreşte şi aspectele formative ale muncii educatorului, concretizate în atitudinile şi comportamentele dobândite de preşcolar prin procesul de educaţie.
Analiza obiectivelor generale ale evaluării se concentrează atât pe educator, cât şi pe preşcolar:
• Stabilirea nivelului de dezvoltare a preşcolarului;
• Stabilirea evoluţiei copilului şi a măsurilor ameliorative pentru perioada următoare;
• Stabilirea evoluţiei copilului în funcţie de obiectivele cadru şi de referinţă;
• Stabilirea gradului de realizare a obiectivelor operaţionale propuse.
Evaluarea didactică se bazează pe următoarele principii:
• acţiunile de evaluare sunt planificate pentru ca aceasta să-şi realizeze funcţiile;
• aprecierea progresului în învăţare se realizează prin raportare (în primul rând) la performanţele
copilului însuşi după comportamentele menţionate în obiectivele de referinţă;
• metodele şi instrumentele sunt variate (proiectate, concepute şi aplicate după criterii
psihopedagogice) pentru ca să se asigure o apreciere obiectivă şi complexă;
• evaluarea trebuie realizată după un sistem coerent, unitar şi consecvent de principii şi criterii.
Evaluarea îndeplineşte următoarele funcţii:
• de constatare, dacă o activitate de învăţare s-a desfăşurat în condiţii optime, dacă informaţiile au
fost asimilate sau o deprindere a fost achiziţionată, sau în ce stadiu de formare se află aceasta;
• de informare privind stadiul şi evoluţia de dezvoltare psihologică a copilului, aşa cum este descris
de educator/ consilier, celorlalţi parteneri care intervin în educaţia copilului (părinţi, consilier,
asistent social, mediator, terapeut, tutore şi învăţătoare). De asemenea, este şi un punct de pornire
pentru încurajarea autocunoaşterii;
• de diagnosticare a cauzelor de la nivelul dezvoltării biopsihofiziologice a copilului, care au condus
la o slabă pregătire şi la o eficienţă scăzută a acţiunilor educative precum şi a diverselor reacţii
cognitive şi afective;
• de prognosticare a nevoilor şi a disponibilităţilor viitoare ale copiilor în funcţie de care este
anticipat un nou program şi sunt anticipate rezultatele, efectele probabile;
• de decizie asupra integrării unui copil într-o activitate, într-o formă de organizarea sau într-un
nivel al pregătirii sale;
• social-economică, se realizează la nivelul macrostructural şi vizează eficienţa învăţământului în
plan macro-socio-economic (organizaţional) cu influenţe la nivelurile înalt decizionale;
• pedagogică, din perspectiva copilului (motivaţională, stimulativă, de întărire a rezultatelor, de
formare a unor abilităţi, de conştientizare a posibilităţilor, de orientare şcolară) şi din perspectiva
educatorului, pentru a stabili direcţiile de acţiune care să asigure dezvoltarea maximă a
potenţialităţii copilului.
Exemple de direcţii de acţiune:
• menţinerea tipului de intervenţie educaţională;
• consilierea, cu accent pe protejarea dezvoltării psihice şi contracararea tendinţelor deviante;
• psihoterapia, cu accent pe recuperare, ce solicită activitatea unei echipe multidisciplinare formată din educator, psihopedagog, pedagog etc.;
• orientarea spre exersarea în procesul educaţional în domeniile în care copilul are dificultăţi sau dimpotrivă, înclinaţii speciale;
• orientarea şcolară viitoare.
Formele de evaluare se pot clasifica în funcţie de momentele în care se derulează procesul:
• Evaluare iniţială cu scopul de a cunoaşte potenţialul de învăţare al copiilor la începutul unei activităţi, de a şti care sunt premisele de la care pornim să proiectăm activităţile de învăţare şi să anticipăm rezultatele. Are funcţie diagnostică şi prognostică.
• Evaluarea curentă/ formativă/ continuă are caracter permanent şi se realizează pe parcursul activităţii de predare-învăţare. Aceasta antrenează o evoluţie a copilului şi marchează ritmul individual de învăţare, iniţiativa şi grija pentru verificarea propriilor rezultate. Are funcţie diagnostică, informativă şi de susţinere a învăţării. Se poate realiza cu ajutorul fişelor individuale, a jocurilor-exerciţii, a jocurilor de rol, a povestirilor, a repovestirilor, a dialogurilor în situaţii reale sau imaginate, memorizărilor, asamblărilor de figurine, construcţiilor, modelajului etc. Ea vizează toate domeniile de dezvoltare ale copilului. În funcţie de rezultatele obţinute, se stabileşte un plan de intervenţie remedial sau de dezvoltare. Cele mai utilizate instrumente de înregistrare a datelor sunt: fişa de observaţie, grilele de verificare şi control, rapoartele, fişa de caracterizare. Aceste documente însoţite de observaţii – comentarii, aprecieri ale educatoarei, fişe de corespondenţă pentru părinţi, produse ale activităţii copilului, înregistrări audio şi video, fotografii – sunt cuprinse în portofoliul copilului şi dovedesc traiectoria dezvoltării lui. Recompensele acordate copilului se concretizează în aprecieri verbale (lauda şi încurajarea), aplauze ale colegilor şi educatoarei, dreptul de a primi mascota grupei, de a iniţia un joc sau o activitate, de a ocupa pentru un timp un loc privilegiat etc.
• Evaluarea sumativă (cumulativă) vizează nivelul de performanţă atins în raport cu obiectivele cadru şi de referinţă cuprinse în curriculum şi se realizează, în special, înainte de părăsirea grădiniţei. Pe baza constatărilor privind măsura în care copilul a atins obiectivele de referinţă, educatoarea îi schiţează profilul de personalitate, descrie inventarul de cunoştinţe principale, identifică interesul şi posibilităţile de învăţare, pentru a argumenta recomandarea înscrierii sale în şcoala primară sau reţinerea în grădiniţă. Beneficiarii rezultatelor ei sunt, în primul rând, părinţii, educatorii, învăţătorii, învăţătoarele, consilierul,terapeutul.
Din punctul de vedere al metodelor şi procedeelor de verificare, al instrumentelor de recoltare a informaţiilor, se disting probele orale, scrise şi practice. Acestea fac parte din activităţi, nu sunt probe administrate special, sunt doar momente pe care noi ni le propunem pentru diferiţi copii, incorporate în activităţile cotidiene. În evaluarea preşcolarilor nu putem face o delimitare riguroasă între cele trei metode, ci putem vorbi de procedee sau de o combinare a lor, în care una este dominantă. Evaluarea orală este specifică situaţiilor în care performanţa trebuie exprimată prin comunicare orală. Implică abilitatea de a transmite verbal mesajele, de a le recepta, de a formula întrebări şi răspunsuri, de a dialoga, a identifica sensul cuvintelor prin raportare la context, de a integra cuvinte noi învăţate în enunţuri proprii, de a povesti, de a avea o pronunţie clară şi corectă.
Bune practici în învăţarea prin cooperare
A învăţa să cooperezi reprezintă o competenţă socială indispensabilă în lumea actuală şi care trebuie iniţiată de la cele mai fragede vârste. Indiferent de sintagma preferată – fie învăţarea prin cooperare, colaborare, învăţare colaborativă – avem în vedere aceeaşi realitate, adică o situaţie de învăţare în care copiii lucrează împreună, învaţă unii de la alţii şi se ajută unii pe alţii. În acest fel, prin interacţiunile din interiorul grupului îşi îmbunătăţesc atât performanţele proprii, cât şi ale celorlalţi membri ai grupului. Rezultatele cercetărilor arată că acei copii care au avut ocazia să înveţe prin cooperare, învaţă mai repede şi mai bine, reţin mai uşor şi privesc cu mai multă plăcere învăţarea şcolară. Prin accentul pus deopotrivă pe competenţe academice şi competenţe sociale, metodele de învăţare prin cooperare îi ajută pe copii să relaţioneze şi să-şi dezvolte abilităţile de a lucra în echipă. Copiii se familiarizează cu diferite roluri. În grupurile cooperative, fiecare copil are o responsabilitate specifică, fiecare copil trebuie să fie antrenat în realizarea proiectului comun şi nici unul nu are voie să stea deoparte. Succesul grupului depinde de succesul în muncă al fiecăruia. Caracteristicile învăţării prin cooperare: Scopul învăţării prin cooperare este de a face din fiecare membru al grupului o individualitate
1.mai puternică, prin valorificarea potenţialului fiecărui individ şi de a întări acest potenţial prin crearea de contexte interactive reale. Învăţarea prin cooperare ar trebui să funcţioneze continuu, ca şi matrice a modului de învăţare.
2.Deviza învăţării prin cooperare: învăţaţi împreună, aplicaţi singuri!
3. Învăţarea prin cooperare cere ca educatoarea să structureze grupul cu mare atenţie astfel încât copiii să conştientizeze că: reuşesc împreună, îi ajută şi încurajează şi pe alţii să reuşească, sunt responsabili pentru îndeplinirea muncii ce le revine, trebuie şi sunt capabili să-şi formeze capacitatea de a relaţiona şi de a fi un membru util în cadrul grupului; pot îmbunătăţi performanţa grupului, discutând despre modul de funcţionare a grupului.
Numeroase cercetări arată că învăţarea prin cooperare sporeşte randamentul procesului de învăţare, îmbunătăţeşte memorarea şi creaţia, generează relaţii pozitive între copii, dezvoltă sănătatea psihică şi respectul faţă de sine. De asemenea, este un act de descoperire şi reflecţie pentru copii şi educator, precum şi o resursă importantă pentru acesta în proiectarea şi derularea procesului didactic. Cu toate acestea, este nevoie să pregătim cu atenţie activităţile de învăţare şi să analizăm realist caracteristicile copiilor.
Definirea conceptului de Învățare prin cooperare în educație.
În învățământul românesc au apărut probleme din ce în ce mai complexe, care necesită un nou mod de gândire, informații noi și bineînțeles, un nou mod de a învăța. Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu știe să citească, ci cel care nu a învățat cum să învețe. Învăţarea prin cooperare cuprinde un ansamblu de metode şi tehnici prin care preșcolarii pot fi determinaţi să lucreze în grup, „urmând ca fiecare membru al grupului să-şi îmbunătăţească performanţele proprii şi să contribuie la creşterea performanţelor celorlalţi membri ai grupului”. Învăţarea prin cooperare se referă la o varietate de metode de predare în care preșcolarii lucrează în grupuri mici pentru a se ajuta unii pe alţii în învăţarea conţinutului matematic. În clasele cooperante se aşteaptă ca preșcolarii să se ajute unii pe alţii, să discute unii cu alţii, să-şi verifice nivelul curent de cunoaştere şi să-şi umple lacunele în înţelegerea unii cu alții. (Slavin, R. (1995). Pornind de la aceste definiţii putem spune că învăţarea prin cooperare este o strategie de instruire structurată şi sistematizată, în cadrul căreia, grupe/echipe mici lucrează împreună pentru a atinge un ţel comun, urmând ca fiecare membru al unui grup să își îmbunătăţească performanţele proprii şi să contribuie la creşterea performanţelor celorlalţi. Studiile efectuate de fraţii Jonson şi colegii din Minnesota, au dezvoltat o şcoală conceptuală şi ne propun ca sinonime ale cooperării sintagme ca: „a învăţa împreună “ (learning together) sau, mai recent, „învăţare circulară“ (circles of learning). Ea este preocupată de a forma fiecărui copil, o dezvoltare socială şi cognitivă. Dacă până nu demult şcoala românească promova competiţia şi individualismul încurajând reuşita personală, acum, în contextul unui învăţământ orientat spre modernitate, și ea şi-a schimbat strategia şi abordează ideea cooperării prin stimularea interacţiunii dintre copii, care generează sentimente de simpatie şi acceptare, dezvoltă abilităţile de comunicare, încurajează comportamentul de facilitare a succesului celorlalţi şi dezvoltă gândirea critică. Învăţarea prin cooperare formează tinerii pentru viaţa de după şcoală şi cel mai important, formează un tânăr adaptat la realităţile sociale moderne.
Rolul învățării prin cooperare
Pornind de la întrebarea ,,De ce să utilizăm în procesul de predare – învățare strategii de învățare prin cooperare?” vom descoperi rolul important pe care îl are învățarea prin cooperare. Aceasta creează o învățare mai profundă și de durată, o mai bună aplicare în practică și o mai bună capacitate de memorare. În urma aplicării metodelor interactive la clasă, s-a constatat o dezvoltare apreciabilă a aptitudinilor de gândire și operaționalizare. Învățarea activă stimulează învățarea independentă, copiii își formează opinii argumentate și o gândire critică. Ei lucrează în grup și își dezvoltă atitudini pozitive, capacități de empatie, toleranță, stimă de sine crescută. Strategiile de învățare prin cooperare dezvoltă și conturează o mai bună atenție asupra conținutului de învățat, de asemenea stimulează motivația intrinsecă. Unul din aspectele importante este acela că învățarea vine în urma exercițiului, adică copilul pune în practică ceea ce a învățat pentru a putea să descopere informații noi.
Rolul învățării prin cooperare și rezultatele acestei metode
|
Caracteristicile învățării prin cooperare |
Rezultate |
|
|
Permite |
Cultivă |
|
| – Copiii își stabilesc sarcini;
– Copiii cooperează în rezolvarea sarcinilor; – Copiii schimbă idei; – Selectează în cadrul grupului informația cea mai bună; – Copiii se informează din surse variate; – În cadrul grupului se permite transferul de cunoștințe; – Se dezvoltă comunicarea orală și cea convențională; – Uneori intervenția educatoarei este facultativă; – Educatoarea poate avea rolul de observator; – Se utilizează procesele mentale de nivel superior –gândirea abstractă și critică. |
– socializează
– schimbul de păreri – însuşirea altor opinii – dezbateri – vizualizarea ideilor – dezvoltarea încrederii în sine -autoevaluarea pe baza analizei şi în comparaţie cu colegii |
– toleranţa
– adaptarea la contexte diferite – motivaţia – creativitatea – dorinţa de cunoaştere – acţiunea – spirit de competiţie cu echipele rivale – responsabilitate individuală şi de grup |
Particularități ale situațiilor de învățare prin cooperare
Școala românească promova competiția și individualismul, încurajând reușita personală, acum, în contextul unui învățământ orientat spre înnoire, și-a schimbat strategia și abordează ideea cooperării prin:
– stimularea interacțiunii dintre copii;
– depunerea unui efort sporit de către copii în procesul de învățare;
– generarea sentimentelor de acceptare și simpatie;
– dezvoltarea abilităților de comunicare;
– încurajarea comportamentelor de facilitare a succesului celorlalți;
– dezvoltarea gândirii critice.
Această metodă reprezintă utilizarea instrucțională a grupului de copii, astfel încât aceștia să poată lucra împreună, urmând ca fiecare membru al grupului să-și îmbunătățească performanțele proprii și să contribuie la creșterea performanțelor tuturor membrilor grupului. Învățarea prin cooperare are loc atunci când copiii lucrează împreună pentru a rezolva una și aceeași problemă, pentru a explora o temă nouă sau a crea idei noi, combinații noi sau chiar inovații autentice. Această învățare prin cooperare se poate aplica cu succes mai ales la temele de recapitulare, sistematizare, consolidare, fixare, formare de abilități intelectuale și practice, pe parcursul unei ore întregi, ori secvențial.
Principalele particularități ale învățării prin cooperare:
– Interdependența pozitivă în care eforturile fiecărui membru sunt necesare și indispensabile grupului pentru a reuși. Membrii grupului trebuie să se bazeze pe ceilalți pentru a-și îndeplini sarcinile;
– Interacțiunea față în față unde fiecare membru al grupului, prin interacțiune directă, promovează succesul celorlalți în completarea sarcinilor prin cooperare. Informația trebuie discutată interactiv. Aceste schimburi interpersonale directe sunt vitale pentru a ajuta copiii să se sprijine, să încurajeze, să laude și să se stimuleze unii pe alții;
– Responsabilitatea individuală în care fiecare membru este responsabil pentru munca lui și pentru îndeplinirea sarcinilor aferente poziției deținute;
– Abilități interpersonale și de grup mic în care predarea directă a abilităților interpersonale și de grup mic este necesară pentru participarea efectivă în grupuri mici, printre care se numără: încrederea, capacitatea de a conduce, luarea deciziilor, comunicare și abilități de management al situațiilor de conflict;
– Procesare în grup în care este esențial ca membrii grupului să discute despre cât de bine funcționează grupul, astfel încât să poată face schimbări și îmbunătățiri. Grupul evaluează cât de bine și-a îndeplinit sarcinile și cât de eficienți au fost membrii când au lucrat în grup.
Metode moderne ce stimulează învățarea prin cooperare
Metodele de învățare prin cooperare pot consolida atitudinile pozitive față de învățare, pot îmbunătăți performanțele, rezultatele școlare și stima de sine ale preșcolarilor, putând promova interacțiunea pozitivă și sprijinul reciproc între copii. Aceasta angajează grupuri mici de preșcolari pentru a promova interacțiunea colegială și colaborare în abordarea unor subiecte de studiu. Învățarea prin cooperare are loc atunci când copiii lucrează împreună, uneori în perechi, alteori în grupuri mici, pentru a rezolva o problemă, pentru a explora o temă nouă, sau pentru a crea idei noi, deci, pentru a atinge un obiectiv comun. Învățarea în condiții de cooperare oferă o gamă largă de interacțiuni.
Cele mai dese strategii de învățare prin cooperare întâlnite în grădiniță sunt:
1) Gândiți–lucrați în perechi–comunicați: este o tehnică creată pentru a încuraja participarea copiilor în clasă.
Componentele metodei:
a) preșcolarii ascultă întrebarea pusă de educator;
b) preșcolarilor li se oferă timp pentru gândire și răspuns;
c) preșcolarii formează perechi cu vecinii lor și discută răspunsurile;
d) împărtășesc răspunsurile lor cu întregul grup.
Se poate aplica la toate nivelurile de educație, la toate disciplinele și la orice dimensiune a grupului de preșcolari. Se fixează un timp-limită pentru fiecare etapă, se pot utiliza diferite obiecte care să indice finalizarea timpului de lucru. Răspunsurile pot fi scrise, desenate, sau scheme.
Avantajele metodei:
a) copiii repetă mental adeseori răspunsul lor înainte ca discuția să meargă mai departe;
b) toți copiii au oportunitatea de a împărtăși ceea ce gândesc cu cel puțin un coleg, astfel le crește sentimentul de implicare, de utilitate în procesul învățării;
c) copiii petrec mai mult timp în scopul îndeplinirii sarciniilor și se ascultă reciproc;
d) mult mai mulți copii ridică mâna pentru a da răspunsul după ce au discutat în cadrul grupului.
2) Turul galeriei este o metodă ce presupune lucrul în grup, realizarea unei lucrări, după care lucrările se expun și se discută. Copiii se rotesc prin fața exponatelor (postere), își iau notițe și fac comentarii pe lucrările expuse. După turul galeriei, grupurile își reexaminează propriile produse prin comparație cu celelalte și analizează comentariile sau completările primite de la colegi.
Avantajele metodei:
– antrenează grupurile;
– reactualizează;
– evaluează capacități și abilități specifice preșcolarilor.
3) Masa rotundă se bazează pe metoda braistorming-ului. Participanții se află în jurul unei mese și vor trebui să găsească răspunsurile (cât mai multe), la întrebarea sau problema propusă spre rezolvare. Cheia „mesei rotunde” este întrebarea sau problema. Aceasta trebuie să aibă cât mai multe răspunsuri și presupune o ridicată probabilitate de succes din partea tuturor participanților (să poată răspunde cât mai mulți).
Avantajele metodei:
– dezvoltă atenția;
– stimulează comunicarea și cooperarea;
– exersează operațiile gândirii;
– exersează inteligențele multiple;
– dezvoltă capacitatea de a decide;
– îmbină forme de organizare.
4) Schimbă perechea este o metodă de predare – învățare interactivă care constă în rezolvarea sarcinii de lucru în perechi. Este o metodă ce stimulează comunicarea în cadrul grupului și ajută la rezolvarea de probleme prin lucrul în pereche.
Etapele metodei:
– organizarea colectivului de copii în două grupe egale care se așază în două cercuri concentrice pe scăunele;
– comunicarea sarcinii didactice;
– activitatea în perechi, schimbarea perechilor se face de către copiii din cercul din exterior se deplasează spre dreapta mereu când se dă o nouă sarcină de învățare, până se termină și se ajunge la partenerul de la început – perechea inițială;
– prezentarea rezultatelor.
Avantajele metodei:
– stimulează învățarea în perechi și activează întreg colectivul;
– se aplică cu ușurință la toate categoriile de preșcolari și în toate activitățile din grădiniță;
– dezvoltă inteligențele multiple;
– dezvoltă gândirea și operațiile ei, limbajul, atenția;
– educă toleranța și înțelegerea față de opinia celuilalt.